Cei care-am fost la Troia.I Octavian Paler

Această dragoste, această lumină care nu mă cruţă

care mă obligă să-mi aduc totul aminte şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie, cerul ca un obraz de copil.

Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări. Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii, am crezut tot ce ni s-a spus,

marea fierbea ca sîngele nostru şi cînd tăceau valurile nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe

atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.

Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care Lumina era un fel de amintire ciudată şi printre păsări albe care zburau între noi şi greşelile noastre şi nu ne mai separa de zei decît moartea.

Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă, cînd eram stînjeniţi amîndoi şi nu mai ştiam ce să spunem,

De ce trebuia să fiu vinovat cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?

dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări, iar păsările albe care zburau pe mare între umbrele noastre şi zei îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul, aceştia suntem şi nu alţii,

noi care-am fost împreună şi singuri la Troia.

Surse: http://homepages.uni-tuebingen.de http://www.canakkale.gov.tr http://www.nationalgeographic.com http://hultan.files.wordpress.com http://crampeiedeviata.wordpress.com http://www.anidescoala.ro http://www.tabloul-meu.ro http://raininoctober.files.wordpress.com http://g1b2i3.files.wordpress.com http://cristina1990.files.wordpress.com http://folk4noi.files.wordpress.com http://piticulsiumbrelele.files.wordpress.com